Fără doar şi poate Celia m-a acaparat. La facultate, pe drum (în ambele locuri dorm sau las pe alţii să mă calce pe coadă), la shopping (da ce-i aia dom'le? e cu gheaţă?) la PC, la meci, everywhere Celia... în căşti. M-a atras într-un stil aparte datorită simplităţii şi farmecului care dă de multe ori pe alături, încă din noaptea de Revelion petrecută lonely cuc în centrul Sucidavei, unde mi-a încântat auzul într-un mod plăcut că de vizual... nu mai are rost să menţionăm. Am descoperit în seara aceea, la cumpăna dintre ani, că mă atrage într-un fel şi o brunetă cu bun simţ, cu ceva bun gust, cu un simţ al umorului bine dezvoltat dar la fel de bine categorisit şi atent etalat, iar acest lucru mă înfiora. Mă făcea să dau timpul înainte, să mă văd dintr-o dată apăsând pe sonerie. Cum ce sonerie? Cea a viitoarei mele odăi care ar ajuta uşa să se deschidă, uşă ce ar despărţi buchetul meu de trandafiri albi (cumpăraţi din banii ce trebuiau plătiţi la bancă pentru rată & alte nevoi) de ... eventuala reţetă brunetă şi plinuţă cu doi ţânci lângă. Pentru că ar duce-o bine. Îmi dădusem seama că nu numai blondele, cele care erau pe primul plan în pupilele mele pot fi cum numai eu visam. Aşa cum astăzi ca să dai dovadă că eşti contra rasismului şi eşti nevoit să asculţi vorbele de duh ale celor de culoare prin diferite împrejurări, la fel am decis şi eu să echilibrez balanţa şi să visez în culori ascultând-o pe Celia în versuri şi regăsindu-mă acolo unde poate nu ar trebui sa îmi fie locul...