Astăzi voi aborda un subiect trist. Un subiect ce se regăseşte din păcate în rândul tinerilor din ce in ce mai mult - inconştienţa. Nu în lista calităţilor ci în cea a defectelor, a defectelor care sunt “usturătoare” şi mult prea dureroase uneori. Începutul lunii iulie a fost marcat în România dar şi în sufletul meu de o întâmplare nefericită cu un final extrem de trist, care ar fi trebuit să transmită un mesaj asupra celor care îşi doresc un copil în viitor, fie pe cale naturală, fie înfiat de la unul din centrele de plasamente foarte multe atât la număr cât şi la numărul de „clienţi”.
          Pe data de 9, într-o zi extrem de caldă, în care unii copii savurau fructele sezonului la umbra unui copac la ţară feriţi de razele puternice ale Soarelui iar alţii se bucurau de natură prin tot ceea ce ne dăruieşte alături de părinţi la mare, la munte sau prin tabere şcolare, alţii se zbăteau între viaţă şi moarte. Printre aceştia se număra şi o fetiţă care din inconştienţa părinţilor, asistaţi social cu multă şcoală, căzuse în dimineaţa zilei cu pricina într-un puţ improvizat din curtea casei sale. Era o veste cutremurătoare pe care o aflasem de la TV mult prea târziu. Corespondenţii acelei televiziuni private care transmiteau în direct din Vâlcele operaţiunea de salvare a fetiţei în care erau implicate multe detaşamente specializate în situaţii de urgenţă al judeţului Călăraşi  ţineau la curent o ţară întreagă care aştepta cu sufletul la gură ca pompierii şi toţi cei implicaţi în scoaterea fetiţei din acel puţ uriaş de 9m pentru vârsta ei de 3 anişori să ajungă cât mai repede la acel suflet care se chinuia inimaginabil din cauza unor părinţi inconştienţi, iresponsabili până la Cer şi înapoi. Acea fetiţă de 3 ani a rezistat în jur de 5 ore într-o încăpere lată cât palma la 9m adâncime într-un tub de ciment. A rezistat timp de 5 ore într-un spaţiu unde a stat cu jumătate de corp în apa rece din acel izvor de sub Pământ în care nu putea să işi mişte picioruşele sau să scape de chinurile jalnice prin care trecea. A rezistat 5 ore înghesuită într-un loc în care frigul produs de cimentul tubului şi apă i-a intrat până în oase. După 9 ore de săpături adânci fetiţa este scoasă la lumină, “preluată” şi „tratată” artificial de medicii de la ISU. Dacă din elicopter se putea vedea clar că medicii erau sceptici şi cu o indiferenţă stranie “la bord” nestrăduindu-se nici măcar un minut să încerce să resusciteze sufletul neînsufleţit al unui boboc de îngeraş precum am văzut în poze, la poarta locuinţei unde nefericita tragedie s-a produs, un purtător de cuvânt al Inspectoratului de Urgenţă local ne asigura că urmează 40 minute de încercări de readucere la viaţă a micuţei, de resuscitări. Cu siguranţă că dumnealor au aproximat timpul total de 9 ore în care ea a zăcut practic în ananghie  şi că pulsul nu apărea pe unul din aparate şi folosindu-se şi de paloarea feţei şi de faptul că era umflată de la apă, au şi pus verdictul nestingheriţi de nimeni şi de nimic... Ştim cu toţii că speranţa moare ultima şi că după 4 ore, se mai putea încerca măcar imposibilul... Un mister remarcat probabil numai de mine, a fost că făcând un calcul, fetiţa a murit la data de 9 iulie, anul 2009, scoasă dupa 9 ore de săpături. Oare să fi fost predestinat? Nu. Pentru ca destinul nu există. Trecând de la agonie la interviurile „părinţilor” ce i-au dat suflare, nu am putut să nu remarc lipsa de afecţiune al tatălui, fie ea şi după moarte, care după spusele femeii era un beţivan notoriu. Dădea interviu într-un mod nonşalant dupa aproximativ 2-3 ore de la aflarea veştii, interviu în care aflam că el este de vină pentru producerea nefericitului accident pentru că în acea dimineaţă sumbră plecase “la vecinu’” să-şi încarce telefonul mobil. Oricum ar fi fost, există un singur răspuns la tot ceea ce s-a întâmplat în acea familie, răspuns la care numai Dumnezeu ar putea să le răspundă, răspuns care nu se va afla niciodată... Dumnezeu să o ierte şi să o rânduiască alături de îngeri în Rai.

           Este o întîmplare care îmi va rămâne veşnic întipărită în minte alături de imaginile acelea cutremurătoare care o arătau pe biata micuţă şi de sunetul elicopterului din care se făcea transmisia. O întîmplare care ar trebui să zică multe, să demonstreze la fel de multe, să ne facă să înţelegem şi mai multe. Care ar trebui să dea o lecţie de viaţă tinerilor la fel de inconştienţi şi orbiţi de “parfumurile brizelor” din staţiunile în care îşi petrec vacanţa, mucoşilor cu dorinţe fierbinţi şi puicuţelor cu talente de ultim răcnet ce-i aşteaptă-n faţă la METRO pe aceştia din urmă ca să li se stingă poftele arzătoare. Să îi facă să fie mai atenţi în ceea ce priveşte partea sexuală, urâtă în sensul ei pe de o parte dar totuşi benefică pe de altă parte. Şi urâtă nu pentru că aş fi vreun homo sau vreun “călugăr ce bea lapte de călugăriţă”. Să fie mai cumpătaţi şi mai întelepţi atunci cînd il scot pe „Rexxy” la plimbare tocmai pentru a evita astfel de tragedii, evita viitoarele scandaluri de după cu cea care înainte ERA doar o simplă “bunăciune”, evita avorturile.
           Dar nu ai cum să faci faţă chiar să vrei… într-o lume în care accentul nu se pune pe cazurile de zi cu zi ca cel de faţă ci pe altele publice şi mediatizate, înfiorător de băgăreţe precum cel al morţii faimosului… regelui… incontestabilului… inegalabilului… incomparabilului… Michael Jackson. Dacă ar fi ştiut tot globul pământesc cam de la începutul anului de o aşa mare “tragedie” (avai de mine… că mare mai e), anunţul mare ar fi început cu... tot cu litere mari, bineînţeles: “Doamnelor şi domnilor… pe 24 iunie a.c. toată planeta va plânge în ritmuri pop... vom trăi un doliu mondial... În luna iulie ne aşteptăm ca dv. să vă învoiţi de la servici, să nu spălaţi vase, să nu faceţi sex cu vecinul sau dacă e imperios necesar să fie măcar pe muzica marelui nostru Michael care îşi trăieşte ultimele clipe... Nu va mai trebui să vă întrebaţi ce veţi face astă vară, el îşi va da duhu’ la vară iar noi vă vom transmite LAAAAIV din Amierica înmormîntarea! Sperăm să avem fondurile necesare pentru a putea achiziţiona detergent pentru viitoarele batiste nespălate şi pline de... de... de... bleacs. Ups, rectificăm. Sperăm să ne mai rămână, pentru că avem de cumpărat un coşciug magnific din bronz suflat cu metale la fel de preţioase. PS O informaţie de ultimă oră: La înmormântare va veni şi pastorul nostru cu al său cor inegalabil dar şi Mariah Carrey care chere (ups) după el de dor şi jale, dar şi Usher şi mulţi alţii! Aşa că vă aşteptăm pe toţi să veniţi să ne dicstrăm pe muzica lor mai ales că beletele sunt gratuite. Ushurel băi... calmaţi-văăă!!! Vai, cine m-a pus să zic că mor aicea...”

           Moartea lui Maicăl Gecson a avut un impact imens asupra 22ror celor care au părul lung, se îmbracă în negru şi dau din cap nu doar pe muzica acestuia. Dar moartea lui a avut şi un impact satanic asupra altor idioţi care acum sunt morţi cică tot din cauza lui. Adică ce? Adică cum? Adică ha? Ei bine dacă nu ştiaţi, până în momentul redactării acestui articol, 12 suflete din întreaga lume îsi dăduseră duhul punându-şi ştreangul la gât din cauza faptului că? Că? Păi cred că bănuiţi. Din cauza lui Maaaicăăl că a muriiiit :’-(
           Mă întreb oare... cât de idiot poţi fi ca să poţi face asa ceva? Să poţi spune... până aici... nu mai merit să trăiesc... (să privesc natura... să sorb surâsul prietenei mele, să iubesc cuvintele cu care mă trezeşte dimineaţa, să o ador pe ea, să îmi sară inima din piept de bucurie atunci când copii mă strigă folosindu-se de alintul “tati”, să îi pot mulţumi lui Dumnezeu că respir… că doar datorită lui noi existăm şi gustăm feluritele clipe în felul nostru) pentru că... a murit un idol pe care nu l-ai întâlnit toată viaţa şi care e şi el un om?  Oricum dacă il întâlnea murea mai repede… în faţa lui sau în cazurile fericite... se lăsa doar cu un leşin.
           Priveam zilele trecute un documentar şi mă minunam cu adevărat de cele ce se aşterneau pe tubul cinescopic al televizorului. Un documentar „inchinat” (Alah mânca-ţi-aş sufleţelul tău) acestui individ cu nas înşurubat care cică mai împărtăşea lumii câte ceva din fosta lui viaţă ce a trăit-o pe meleagurile noastre. Dar ceva m-a făcut să spun că bănuiala mea este adevărată, ca mai apoi să vină şi răspunsul. De mic copil am tot auzit că Michael Jackson ar fi fost pedofil... – porcării. Dar acel documentar m-a făcut să zic da! A fost pedofil. E prea mult spus pedofil por que el nu fura plozi de prin alte surse, dar ce era vizibil era că erau mai importanţi cei mici în ochii lui decât... minijup-ul unei dansatoare care era plătită de el spre exemplu. Prima chestie ce mi-a sărit în ochii mei şi nu ai lui, direct în pupilă, a fost un mic reportaj despre prima lui vizită la noi în ţară, prin ’92 când domnul zâmbărici (I. Iliescu n.r.) era mare macio mucio mister le prezidente. A vizitat un centru de plasament de copii parcă de prin Bucureşti, unde a împărţit mai multe. Şi mărunte. Bun, bune toate şi frumoase. Dar la urmă când s-a aşezat pe un scaun şi s-au adunat ţâncii pe lângă el ca la o posibilă salvare din Iad, s-a înroşit mai ceva ca roşul de pe steagul politic al unui partid fost? comunist, funcţionabil şi azi. A început să se bâlbie şi să o dea din stânga în dreapta, ca la urmă să zică că are emoţii mult prea mari şi că aşa de bine nu s-a simţit niciodată?!?!?! E…. ştiu. Probabil veţi fi multi care o să ziceţi că sunt doar un închipuit. Dar ceea ce urmează chiar e ridicol. Cică în urmă cu ceva vreme, îşi concediase bona care avea grijă de copii. Motivul? Pentru că se ataşase prea tare de copii. Pfff…. E de domeniul ridicolului gelozia asta nu-i aşa?

           Reîntorcându-ne la ale noastre mă întreb acum la final… oare e mai important să idolatrizezi zilnic şi să te omori ca un idiot pentru un alt idiot care e… mă rog… a fost… un pedofil pe faţă, un om care a crescut financiar şi trăit în puf datorită nouă decât să te preocupe alte probleme mult mai importante care ar avea un folos mult mai de trebuinţă atât ţie cât şi semenilor din împrejurul tău? E o întrebare cam lungă la care nu am găsit nici un răspuns, încă. Dacă te-ai încumetat să citeşti până aici, îţi mulţumesc cetitorule. Dar dacă tot ai ajuns până la capăt, oare o să poţi fi în stare să dai şi un răspuns la întrebarea mea?
           La final nu vă las cu cel care îşi punea chiloţii peste pantaloni în concerte, ci vă las să vă relaxaţi cu ceva mai de calitate, în acordurile magnificilor de la Buddha Bar ca să... meditaţi… la mai bine… :)