Iată că a venit şi 1 Iunie... ziua tuturor copiilor de pretutindeni... Nu mi-am imaginat vreodată, pe vremea când eram un ţânc, când visam că atunci când o sa fiu mare şi o să am cea mai frumoasă meserie din lume şi o fată la fel de lăudabilă lângă mine care să mă susţină moral şi sufleteşte că voi ajunge să scriu pe blogul meu mai târziu în postura de om trecut de vreme, student. Nu este o realitate crudă dacă stau să mă gândesc, pentru că vremea trece… şi ne trecem şi noi... cum este normal. Realitatea este însă crudă, în alte cazuri de cele mai multe ori oarbă pentru unii. Dar să lăsăm detaliile ce ne-ar putea indispune şi întrista în această zi în care toţi ar trebui să zâmbim "primăvăratic", să fim mai voioşi, şi de ce nu mai… copilăroşi, pentru că unii dintre noi… mai trecuţi de vreme recunosc că încă au mintea şi sufletul de… copil iar acest lucru nu poate fi decât benefic tuturor. Ziua de 1 Iunie a început cum nu se putea mai bine pentru mine, cu o acţiune lăudabilă din partea câtorva studenţi din anul terminal 3 din cadrul specializării de Comunicare şi Relaţii Publice – Facultatea de Litere – USV. De-altfel tăticii noştri dacă stau bine să mă gândesc şi… dacă ceilalţi colegi îmi dau voie să îmi permit să îi numesc aşa. Acţiune care s-a numit “Vino la dezbatere” după englezescul “The Grand Debate”, manifestare ce se vrea a deveni una importantă în următorii ani studenţeşti care să fie organizată de generaţiile noii specializări CRP din cadrul Literelor şi să aibă loc anual pe aceeaşi dată. Pentru ca bunul mers al lucrurilor să meargă excelent, participanţii au fost foarte atent selecţionaţi, susţinătorii tuturor echipelor destul de bine organizaţi şi drastici atunci când situaţia a cerut-o iar nu în ultimul rând juriul, care prin experienţa şi anii grei în domeniu de care fiecare participant dădea dovadă pe CV-ul personal, a dat la urmă verdictul prin preşedintele acestuia, distinsa doamnă prorector, lector-doctorand universitar Sanda Maria Ardeleanu. Una peste alta, a fost o manifestare cu câteva discuţii "aprinse" pe diferite teme între reprezentanţii câtorva licee din oraş, discuţii cum poate numai în Parlament nu ai vedea, fără spectatori clăpăind de zor pe Laptop-urile de ultimă generaţie sau moţăind meticulos cu ochii închişi după lentilele ochelarilor aburinzi sau de ce nu… deşi e cam scârbos... căutând minele de aur în tunelele nazale. Dacă la început vă spuneam că nu îmi puteam imagina vreodată ca aş ajunge să scriu pe blog mai târziu despre adolescenţii sub 18 ani, ei bine îmi permit să dau timpul înapoi dacă aş putea şi să mă încurajez că totul va fi bine din punct de vedere educaţional, că generaţia sau mă rog… anterioarele generaţii care sunt în imediata apropiere a vârstei mele sunt de invidiat… Elevii liceelor care au luat parte la această dezbatere şi care au luat cuvântul rând pe rând timp de 6 minute de nenumărate ori, nu numai că au impresionat audienţa cât şi juriul a cărui valoare era incomensurabilă cu cele ale celorlalte cadre didactice din liceele judeţene care au ştiut numai să puncteze bilele negre vizavi de timpul acordat fiecărui concurent dar m-au impresionat profund şi pe mine un simplu student, al cărui gândire, percepţie şi imaginaţie nu ar ajunge în unele momente nici dacă s-ar strădui să fie la nivelul celor care au luat cuvântul. Cine spunea că tinerii din ziua de astăzi sunt buni numai la dat cu bota-n baltă, la fumat “marijuana că cocaina e scumpă/rea”, la lipsit de la scoală sau alte cele ei bine ori nu a văzut adevărata mentalitate a acestora ori este un idiot convins care seamană şi arată că este bolnav de invidie. Desigur că, ca în orice competiţie… trebuie să fie şi un câştigător, cel mai bun dintre cei mai buni, şi deşi gurile rele nu au confirmat exact vechea zicală, părerea mea o întăreşte iar decizia finală m-a mulţumit pe deplin. Un singur lucru este cert. Acela că ziua de 1 Iunie este dedicată copiilor… copiilor cu numele, pentru că, ca şi grad de inteligenţă, unii adolescenţi se situează cu mult peste adevărata lor scară valorică de care dau dovadă în societate, şi fără să apelez la deraiaje literare nu se compară nici chiar cu unele vedete de televiziune a căror număr de neuroni reprezintă numărul fără soţ adică 1. Închid puternic dar fără zgomot părerile mele şi fac un salt pompos la subiectul care l-am ales – 1 Iunie. Întorcându-mă acasă pe drumul ce îl macin de ceva ani buni, sper eu până la bătrâneţe... sau până când moartea mă va despărţi de el… ajung în faţa blocului unde mă crucesc de cele ce le vedeam pe moment – o caruţă cu 4 persoane – 2 “părinţi” care cărau de la buncărul de prin apropiere ce emană o mireasmă plăcut mirositoare de la depărtare datorită bunelor servicii oferite de către firma de salubrizare un televizor vechi şi probabil stricat de ani de zile. Nu acest fapt m-a cutremurat ci alte imagini şi fraze şoc ce nu vor dispărea multă vreme din fotografiile de moment captate de creierul meu. Precum am zis, părinţii cărau de zor un TV, iar în automobilul improvizat al familiei se aflau 2 copii slabi precum somalezii de prin ţările asiatice, murdari mai ceva ca atunci când ieşi dintr-o mocirlă la tratamente, şi lihniţi vizibil de foame şi sete. Dacă asta nu v-a impresionat, ei bine fraza părinţilor lor cred că ar trebui să stârnească printre voi acea stare pe care eu o numesc milă, iar alţii ar defini-o indispunere: “Ehee.. ia uitaţi mă ******* ce v-a găsit tata de ziua copilului, un televizor!” Fraza din urmă nu ar trebui tipărită în minţile românilor ce pleacă în străinătate la mai bine pentru că, cu siguranţă nu s-ar mai întoarce în veci în ţară în care au văzut lumina, ci ar trebui tipărită în faţa autorităţilor din ţările în care românii se angajează, persoane care să înţeleagă că românul caută doar alinare în lume şi un trai decent şi că dacă colegul de cameră dă în cap altuia, asta nu înseamnă că cel dintâi are aceeaşi mentalitate. Dacă primele personaje din acest post au plecat acasă cu un stilou scump de la una din librăriile de prestigiu din judeţ, cu obiecte, cu diplome şi aprecieri din partea tuturor, cu sentimentul de învingători, cu… zâmbetul pe buze… mă întreb… cum arată şi simt ziua internatională a copilului acei doi copii nevinovaţi din acea căruţă blestemată, copii ce nu îşi merită soarta într-un aşa mediu, copii ce nu sunt vinovaţi de faptul că au fost concepuţi lângă un foc de tabără la marginea oraşului de două persoane inconştiente (care nici la ora actuală, părinţi fiind, nu realizează câte îi trebuie unui copil darămite zecilor care ei îi concep pe banda rulantă), copii ce ar trebui să aibă un trai mai bun, copii ce trebuie să cunoască fericirea sentimentală, fericire care o dobândeşti numai atunci când rosteşti o poezie sau cânţi un cântecel la “grădă” şi eşti aplaudat de colegi, îndrumătoarele de an sau părinţii din public sau când pedalezi bicicleta mult dorită pe care o împarţi cu surioara mai mică zi de zi. Oare sentimentul de învingători al acestor suflete nevinovate din urmă seamănă câtuşi de puţin cu ale celorlalţi din lumea civilizată? Vă las pe voi să meditaţi şi pentru cei în situaţii asemănătoare nu am decât un simplu mesaj: să vă gândiţi că ce e mai bun pentru voi el deja există şi atunci când vă aşteptaţi mai puţin el o să apară şi o să învingeţi…
La sfârşit de mesaj, vă urez tuturor indiferent de vârstă, un sincer La Mulţi Ani şi să aveţi grijă de voi dar şi de cei de lângă voi... la nevoie. Eu mă retrag pentru a sfârşi şi “sărbători” ziua mea de 1 Iunie, cu burta pe carte citind pentru examene pentru că unele momente în viaţă sunt nemiloase :)) şi nu ţin cont de unele sărbători în care trebuie să fii mai liber :) încercând totodată să vă delectez cu piesa unei fete de care m-am îndrăgostit realmente (de piesă ori de fată? Hmm...), participante la Eurovision-ul de anul acesta (2009). Din informaţiile pe care le deţin abia a intrat în era maturităţii împlinind 18 ani de curând. Piesa se numeşte „Is it true?” iar cea care o cântă a fost reprezentanta Norvegiei, Yohanna, ocupând binemeritatul loc 2. Savuraţi! :)